Tom Clancy's HAWX Review

Pagina 1 din 2. Pagina 2

Proaspăt lansată şi luată la puricat, versiunea de PC a Tom Clancy’s HAWX ne aduce în faţă un flight-arcade numai bun de jucat până la Paşte. De ce arcade, şi de ce jucat atât de puţin, în cele ce urmează.

Ca să o luăm cu începutul, hai să vorbim puţin de grafică şi modele. Modelele avioanelor sunt migălos lucrate, iar detaliile ies în evidenţă, atât în exteriorul avionului, cât şi în interior. Exteriorul este făcut să încânte ochiul, iar efectele de căldură provocate de after-burner sunt la locul lor, menite să îţi inducă puţin senzaţia de viteză. Cockpit-ul reuşeşte să reproducă cu succes carlingile avioanelor reale, şi poţi renunţa uşor la indicatoarele puse la dispoziţie de joc, întrucât datele oferite de bord sunt mai mult decât suficiente pentru a vă da seama unde şi în ce poziţie vă aflaţi.

Cafea peste bord!!!

Avioanele sunt extrem de detaliate, sunt de la SAAB, Eurofighter şi de la alţi constructori de avioane mai puţin cunoscuţi, şi sunt atât cu geometrie fixă, cât şi cu geomerie variabilă. Foarte interesant este că optimizarea este făcută perfect, atâta timp cât avioanele nu au nevoie de un număr foarte mare de poligoane (au de 2 ori mai multe decât un Siege Tank din Starcraft 2…). Plăcerea de a le pilota şi admira există, dar este umbrită de faptul că nu există o diferenţă majoră în modul de zbor al acestora.

Relieful este foarte reuşit, iar crearea clădirilor cu ajutorul fotografiilor din satelit dă rezultate impresionante, asta cel puţin de sus. La rasul solului, treaba se schimbă puţin şi se vede destul de bine că în afară de clădirile înalte, totul este doar o textură cu umbre. Apa, o altă zonă deasupra căreia vei zbura destul de mult, din păcate nu este prea bine lucrată. Asemenea solului, de sus oferă o privelişte acceptabilă, foarte aproape de realitate, dar odată ce altitudinea scade se poate observa că este o textură statică, şi nimic mai mult. Singurul lucru reuşit legat de apa este impactul avionului sau al gloanţelor trase de acesta.

Cât despre cinematicele dintre misiuni, acestea respectă, în continuare, genul impus de franciza Tom Clancy’s, cu ecrane multe dar o abordare relativ simplistă. Din păcate, aceste ecrane nu prezintă absolut niciun fel de date importante pentru misiune, ci dialoguri banale peste care poţi sări fără pagubă.

Trecând de partea video, care arată bine, ajungem la sistemul de luptă, care din păcate suferă de nişte probleme majore. În primul rând, armamentul este unul de-a dreptul impresionant şi absurd. Nu există încă pe lumea asta avioane de luptă care să ducă 200 de rachete, orice ar fi. Singura opţiune plauzibilă ar fi să scoată totul din avion, de la motor şi prize de aer, la pilot şi scaun de catapultare. Ţin să precizez faptul că scopul acestui joc nu este de a simula condiţiile reale de luptă, motiv pentru care jocul nu este depunctat pentru aceste mici neajunsuri.

Sistemul de încărcare al bombelor şi rachetelor este şi acesta destul de îndoielnic, fiind reprezentat de un reload. Nu ia foarte mult timp, dar dacă ai mai multe ţinte consecutive, se poate să fii ţinut în loc de acest reload, iar după un timp devine frustrant. Mai mult, rachetele cu multiple lock vor fi reîncărcate în număr de 4, chiar dacă tu ai tras doar două sau trei.

La fel de dubioasă este şi distanţa de blocare a rachetelor pe ţintă. O distanţă jenantă, de 3000 sau 3500 de metri. Pentru genul arcade este destul de bine, pentru că te forţează să ajungi până în mijlocul luptei, dar în momentul în care eşti depăşit numeric şi înconjurat, distracţia poate deveni ură. Dacă reuşeai să ajungi puţin mai aproape, puteai eventual să arunci cu pietre în bandiţi, sau să le înfunzi prizele de aer cu cornete. Da, alea ar fi încăput 200 fără probleme.

Un mix exclusiv din Tom Clancy's HAWXClip la rezoluţie înaltă pe EGTV

Tot legat de rachete, se simte lipsa celor cu raze de acţiune diferite. În H.A.W.X. aproape toate tipurile de rachete au aceeaşi rază de acţiune, excepţie făcând rachetele cu blocare pe mai multe ţinte. Acestea pot fi trase de la o distanţă mai mică, dar de obicei îşi ratează ţinta în cazul unui atac frontal. Pentru un rezultat cât mai bun, o luare în colimator undeva din spate sau lateral este cea mai bună decizie. Şi, tot legat de rachete...o rachetă aer-aer e absolut ineficientă în cazul unui atac aer-sol (teoretic), dar în joc poţi foarte bine să distrugi ţintele fixe cu rachete, dacă ţi se pare mai distractiv decât cu bombe.

Lansarea bombelor este destul de ciudată, având în vedere că se numesc “free-fall-bombs”. Cădere liberă nu este nicidecum, ci pur şi simplu ţâşnesc din avion şi o iau înainte. Fizic, ar fi corect ca în cazul unei încărcături desprinse de avion, aceasta să rămână în urmă, şi nicidecum să depăşească avionul (unde ziceau că au ingineri în fizică nucleară, care nu se joacă cu legile fizicii?). Şi mai ciudat, rachetele zboară surprinzător de încet. Am rămas uimit să observ că am depăşit o rachetă, trasă de un coechiper ce se afla înaintea mea, aceasta având teoretic cel puţin Mach3.

Să vorbim puţin şi de colimator şi schimbarea ţintelor. Din păcate, când treci de la una la alta, acestea nu vor fi alese în funcţie de distanţa la care se află, aşa cum ar fi normal, ci vor fi alese doar cele care sunt în centrul sau cât mai aproape de centrul colimatorului. Uneori poate fi frustrant, mai ales când zbori la o altitudine foarte mică şi ai ţinte la sol; mai mult, în cazul în care încerci să distrugi mai multe ţinte într-un singur raid, vei fi nevoit să ataci “în adâncime” şi îţi va fi absolut imposibil să distrugi prima linie de apărare sau atac. Singura opţiune care funcţionează în acest caz este un atac de pe flancuri.

Spre pagina 2