The Humans Review

Probabil că mulţi dintre cei care au prins MS-DOS-ul şi 486-le au jucat Prince of Persia, Dave, Supaplex, Axe sau Prehistoric. Şi, pentru nostalgici, The Humans. Au urmat The Humans 2 şi The Humans 3: Evolution Lost in Time. Pentru cei care nu au avut ocazia de a se distra cu aceste titluri, ei bine jocul se bazeazea pe un concept asemănător cu Lemmings, diferenţa constând în faptul că ai control direct asupra personajelor şi nu doar posibilitatea de a seta o serie de acţiuni.

Recent lansat de Deep Silver, The Humans revine cu acelaşi concept, de data aceasta îmbrăcat într-o atrăgătoare haină 3D, numai bună de ademenit publicul care nu crede în "oldies but goldies". Faptul că nu au modificat aproape deloc schema de la care au plecat se vede încă din meniu, acesta oferind doar opţiuni de bază - precum în evul trecut, aşa şi astăzi. Nu tu opţiuni de rezoluţie, nu tu opţiuni de grafică, nu tu configuraţii de control, nu 'şpe mii de setări de shadere şi efecte pentru apă. Am rămas uimit de cât de liniştitor pentru ochi poate fi un meniu atât de minimalist.

La fel ca şi în jocurile precedente, The Humans îţi oferă controlul asupra a până la opt oameni, plus câţiva din trib. De fiecare dată când cineva îşi va găsi sfârşitul pe monitor, un altul îi va lua locul, până când în trib nu mai rămâne nimeni. În acel moment, obiectivul este pierdut chiar dacă pe hartă încă mai există omuleţi. Odată ce nu mai ai numărul prestabilit de oameni, nivelul nu mai poate fi terminat - motiv pentru care nu primeşte bile negre, chiar dacă în primă instanţă ar putea părea ciudat. Din păcate, întruchiparea pixelată a neanderthalului moare puţin cam repede şi te duce cu mintea la un fătălău inapt, care nu ştie nici să înoate, nici să cadă ca lumea.

Cea mai importantă abilitate, păstrată de la predecesori, este aceea de a "stivui" oamenii unul peste celălalt, mod în care se poate ajunge în locuri altfel inaccesibile, aflate la înălţime. Mai mult, fiecare om poate ridica de jos obiecte, cum ar fi frânghia, bâta, piatra, roata, torţa sau suliţa. În afară de frânghie, care poate fi doar coborâtă pentru a ajunge pe platforme joase, restul obiectelor pot face damage, fie prin atac de proximitate fie prin aruncare, cea mai eficientă fiind suliţa. De asemenea, unele obiecte au şi întrebuinţări separate, suliţa poate fi folosită, spre exemplu, pentru realizarea unor salturi mai lungi. Desigur, nu toate obiectele sunt disponibile încă de la început, ci sunt deblocate pe parcurs, la fel ca în evoluţia omului, de la piatră, la bâtă, la suliţă, la USB etc.

Ca personaje nou apărute faţă de titlurile precedente se număra The Woman, The Boy, The Girl, The Baby şi The Village Elder. Elder-ul nu poate fi controlat direct, rolul lui fiind doar de a-ţi oferi diverse sfaturi, în schimbul unui fruct. Din păcate aceste sfaturi sunt cam inutile, multe din ele fiind logice sau prezentate în alte instanţe, dar na, bătrâneii cu-ale lor.

Pe drum vor fi întâlniţi sub formă de inamici atât paznici cât şi dinozauri, fiecare putând fi ucis doar prin anumite metode. Iar dacă nu poţi ucide, poţi ţine la distanţă şi respect pe oricine crezi că ţi-ar putea încurca planurile. Mai există şi statuile, la categoria obstacole, de care nu poţi trece decât dacă le arzi, dar odată atinse vor lua şi ceva puncte de viaţă. Oricum, scopul jocului nu este acela de a spinteca şi diseca ţeste şi dovleci, ci de a-ţi ghida tribul astfel încât să îndeplinească un obiectiv anume. Din acest motiv este de înţeles de ce nu se pune mare accent pe sistemul de luptă.

Nivelurile sunt câte zece pentru fiecare din cele opt insule, în principal toate cu acelaşi gen de obiective: unul de bază, unul legat de găsirea unei pietre şi al treilea, în care se cere terminarea primului într-un timp prestabilit. Bineînţeles, pentru terminarea nivelului nu este necesară decât atingerea primului obiectiv, dar strategia şi provocarea dispar odată cu neîndeplinirea obiectivelor secundare. La sfârşitul fiecărei lumi ne sunt prezentate statisticile, îndeplinirea fiecărui obiectiv pentru fiecare nivel, şi ne este acordată o medalie în funcţie de performanţe. Culmea, nu e din piatră sculptată...deja descoperiseră aurul.

Cu o grafică de stil cartoonish, personaje haioase şi o exprimare cât mai inocentă a violenţei, The Humans reuşeşte să ne aducă aminte de jocurile liniştite de altă dată. Muzica este decentă iar efectele sonore sunt bine realizate, mai ales urletul disperat după ajutor al bieţilor omuleţi luaţi ostateci. Felul în care sunt modelaţi neanderthalii îţi aduce un surâs discret pe buze, iar faptul că au burţi de bere te duce cu gândul la o viaţă îndestulată şi idilică.