The Godfather II Review

Pagina 1 din 2. Pagina 2

Încă de la început te trăsneşte o grafică…oribilă. Atât de mult îndragitul ecran cu “Press any key” rulează cel mai probabil la o rezoluţie de 640x480, ceea ce te face din prima să te gândeşti dacă ai greşit cu ceva. Motorul grafic este atât de vechi, încât nu îţi dai seama de ce nu rosteşti vreo slujbă de înmormântare pentru el. Nici măcar pentru începutul anului 2007 nu este o grafică reuşită, ce să mai spun de 2009. Fără să mint, vă spun încă de la început: sâni şi chelii mai pătrăţoase ca aici, nu am văzut de când mă ştiu. Dar, înainte de critici la sânge, ar trebui să vedem la ce e folosit motoraşul respectiv.

Prima dată când vezi cu adevărat ce poate jocul din punct de vedere grafic este în ecranul de customizare al personajului principal. Ei bine, nu poate şi gata. Cu toate că opţiunile sunt foarte complexe şi atât de migălos lucrate încât te-ai putea reproduce cu ceva exactitate, grafica dă rateuri când te aştepţi mai puţin. Cel mai evident este capul, unde părul şi bărba arată de parcă ar fi tunse cu grenada. Oricum, abia l-ai instalat, aşa că ce să faci...dai next, mai schimbi un pantalon, te mai uiţi puţin în jur şi - gata. Acum, că ţi-ai terminat de bibilit mafiotul, putem trece la jocul în sine.

"Are you talking to me?"

După o scurtă introducere în Cuba, unde eşti proaspăt investit ca Don şi ţi se oferă posibilitatea de a întemeia propria familie, îţi iei zborul către New York, noul loc în care vei împarţi respect în stânga şi dreapta. Începând din acest moment, în joc se instaurează monotonia. Tot ce ai de făcut este să omori mafioţi ai familiilor rivale, să preiei controlul asupra tuturor afacerilor şi, încet-încet, să-i ucizi pe cei mai importanţi oameni ai familiei, până când vei ajunge la Capo di tutti capi.

Totuşi, misiunile secundare, cu toate că nu diversifică absolut de loc jocul, au un rol destul de important, fără ele jocul putând fi terminat cel mai probabil în 4 sau 5 ore. Din păcate pentru cei care vor să parcurgă doar firul principal, acest lucru nu este posibil, misiunile secundare fiind cele care vă pun la dispoziţie informaţii despre unde poţi găsi ceea ce cauţi, şi cum poţi omorî pe cine doreşti. Modul de parcurgere al acestora este uneori destul de îndoielnic, deoarece se poate întâmpla să nu ai în familie un personaj specializat pe un anumit domeniu, specializare de care ai nevoie pentru a duce la bun sfârşit misiunea. Aşa că tot ce îţi rămâne de făcut, la început cel puţin, este să aştepţi până când vor fi deblocate noi locuri în familie, pentru a recruta personajele de care ai nevoie. Asta nu înseamnă că un loc odată ocupat nu poate fi eliberat, din contră chiar, dar de multe ori vei avea nevoie de oameni şi nu vei şti la care este cel mai bine să renunţi.

Maşini blindate şi bărbaţi cu permanent.

Misiunile principale şi secundare, locul de desfăşurare al acestora şi alte detalii pot fi găsite în Don's View, un mod de prezentare simplu şi bine făcut al oraşului. Tot aici poţi activa şi rallypoint-uri, cu toate că acestea nu vă vor arăta decât destinaţia finală, nu şi ruta. De asemenea, gestionarea membrilor familiei, gărzilor lăsate în locurile proaspăt cucerite, a banilor, precum şi aflarea detaliilor despre misiuni şi despre personaje poate fi făcută foarte uşor, meniul fiind extrem de intuitiv, probabil cea mai bună parte a întregului joc. Un alt lucru, extrem de important de-a lungul jocului, este reprezentat de posbilitatea de upgrade a unui membru al familiei. Fie că le cumperi noi arme, fie că le schimbi aspectul sau investeşti în capacităţile fiecăruia, toate te vor ajuta să ai oameni din ce în ce mai capabili (teoretic, cel puţin). Un mare dezavantaj, care poate fi întâlnit atât în Don's View, cât şi în mini-map este precizia jalnică a reprezentărilor. Nu îţi poţi da seama despre ce parte a clădirii este vorba sau pur şi simplu nu găseşti o intrare, iar acest lucru te poate enerva mai mult decât ai crede la început.

Trecând de la modul în care vezi, la ceea ce vezi, vei rămâne uimit de cât deslab este jocul. AI-ul, extrem de îndoielnic, are zone în care funcţionează după o scriptare la sânge, iar în zonele în care chiar încearcă să gândească de obicei o dă în bară. Cei din familia ta au mari probleme cu ţintitul şi cu acţiunea în general şi nu de multe ori vei observa cum căsca ochii pe pereţi în timp ce tu te dai de ceasul morţii. Pe de altă parte, adversarii, şi mai înapoiaţi de altfel, au o capacitate extraordinară de a trage prin toţi pereţii; sânge, sânge, sânge, observi că e al tău, şi nu reuşeşti să îţi dai seama de unde se trage. Iar la confuzia generală creată, contribuie şi mai mult vederea peste umăr, destul de prost implementată.

Spre pagina 2