Painkiller: Resurrection Review

Pagina 1 din 2. Pagina 2

Painkiller: Burial

În 2004, când apărea Painkiller, încă mai existau destui jucători care să joace FPS-uri old-school, în care să dezmembrezi tot soiul de creaturi dotate de producători cu urâţenia cu care le-ar dota şi Creatorul dacă s-ar amuza să le plămădească... Pe scurt, „ucigă-i toaca” erau foarte la modă în acele vremuri neinfestate încă de zombies. Acum cinci ani, Painkiller a fost una dintre cele mai plăcute surprize, cu un gameplay ce amintea puternic de Quake şi Serious Sam. Diferitele add-on-uri apărute ulterior, au nimicit însă numele jocului, nereuşind să atingă nici măcar glezna colosalului strămoş. Acum, la finele lui 2009, Homegrown Games, studioul de amatori care a dezvoltat jocul şi care are drept slogan „fan made product”, a publicat Painkiller: Resurrection, un fel de colecţie prost crescută de câteva capitole suplimentare.

What the hell?

George Minois spunea în prefaţa la Istoria Infernurilor că „infernul este oglinda faptelor noastre ruşinoase, a remuşcărilor noastre, a răului aflat pretutindeni”. Nu ştiu cu ce am greşit şi ce fapte ruşinoase oi fi făcut înainte să joc jocul ăsta, dar ştiu că pot spune fără nicio remuşcare că Painkiller: Resurrection este mai degrabă Prohodul seriei decât Învierea ei! Nici nu pui bine piciorul în joc că simţurile îţi sunt asaltate de putoarea sulfurică a amatorismului. Povestea lui Painkiller: Resurrection este relatată prin intermediul unei benzi desenate, ŕ la Max Payne, dar calitatea textelor şi scenarizarea te duc cu gândul la un imens vacuum cerebral al scenaristului. Îţi faci curaj şi îţi spui „las’, un FPS bun nu stă într-o poveste nemaipomenită” şi te arunci în acţiune.

Eşti William Sherman, un tip decedat ca un fraier într-o explozie pe care a provocat-o el însuşi. Mai rău, Will nu numai că şi-a provocat moartea ducând după sine o întreagă bandă de gangsteri, după modelul strămoşilor noștri daci în setea de a se alătura lui Zamolxe, ci a ras şi un mănunchi consistent de inocenţi care se aflau la locul nepotrivit în ceasul nepotrivit. Ce-i drept, eroul nostru a făcut tot ce a putut să-i salveze pe nevinovaţii ăia, dar asta e, nu întâmplător lumea e plină de victime colaterale. Ergo, Will trebuie să-şi răscumpere sufletul, căci a primit bilet undeva între Iad şi Rai, într-un fel de Purgatoriu unde trebuie să căsăpească sute de draci ca să primească iertarea de păcate. Când te gândeşti că dacă eram în Evul Mediu, toată tărăşenia se putea rezolva elegant cu o Indulgenţă papală, că doar bani avea omul, şi noi scăpam de un FPS mizerabil...

Prohodul lui Painkiller

În luptă, Will se poate baza pe arme extrem de eficace, motiv pentru care taie, incendiază, perforează, aruncă în aer etc. Din acest punct de vedere, jocul şi-a onorat contractul şi nostalgicii de Quake & Doom se vor bucura de rapiditatea acţiunii şi reuşita unor rocket jumps cu care nu te prea întâlneşti în FPS-urile recent apărute. Din păcate, acţiunea furibundă nu este suficientă pentru a compensa lista impresionantă a defectelor jocului. Idioţenia A.I.-ului, apariţia ca prin minune a adversarilor, reciclarea sistematică a acestora, semn de lipsă de imaginaţie a producătorilor... Într-un cuvânt, ce fac ăia răi? Nu cunosc decât un drum: pe el, pe mama lui!

Direct şi drept pe tine. Întotdeauna! Ei, dar asta nu înseamnă că nu vezi monştri blocaţi într-un decor pe care nu ştiu să-l ocolească. Nu o dată, valul din spate trage în valul din faţă, aşa că ai parte de un festival al idioţilor la tot pasul.

Spre pagina 2