Need for Speed: SHIFT Review

Pagina 1 din 3. Pagina 2

Este aproape la fel de arhicunoscut ca şi seria însăşi faptul că de câteva jocuri încoace franciza Need for Speed a luat-o la vale. S-au creat clone după clone de NFS Underground sub diferite nume, toate vizând într-un fel sau altul o poveste trendy puternic inspirată din fiţele lung-metrajului The Fast and the Furious. Iar la nivel de gameplay, un arcade din ce în ce mai rigid, împopoţonat cu efecte vizual impresionante, dar care au cam la fel de mult în comun cu condusul unei maşini cât au tiriştii de pe DN1 cu condusul preventiv.

Îmi lipsea enorm senzaţia din Need for Speed: Porsche Unleashed că plimb un vehicul cu masă, inerţie şi aderenţă pe şosele. Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt adeptul realismului excesiv, dar cred că o experienţă virtuală care vizează o activitate atât de interesantă precum condusul trebuie să ofere substanţă şi provocare, nu doar strălucire şi artificiu. Cred că e nevoie de un oarecare grad de imersiune şi complexitate pentru ca experienţa virtuală să aibă cât de puţin în comun cu condusul.

Nu e de ajuns să te mişti printr-o simulare a unui 200 la oră virtual pe nişte şosele pe care nu le simţi sub roţi, într-un vehicul care are mai multe în comun cu o navă spaţială decât cu o maşină. Cu atât mai mult cu cât decorul e mereu nocturn, maşinile arată întotdeauna ca brazi de Crăciun futurişti iar avansarea în aşa-zisa carieră depinde întotdeauna de nişte dialoguri înfiorătoare cu personaje care de care mai „băieţaş de cartier”.

Exclusiv: Need For Speed: SHIFT - ComparativVizualizează pe EGTV

Ei bine, primul pas timid a fost făcut de către ProStreet, dar nu de ajuns. Calitatea acestui titlu păleşte cu ce are să ne ofere NFS: Shift – joc bazat pe acelaşi engine pe care lucrau producătorii (Slightly Mad Studios) la un joc de curse dedicat francizei Ferrari. Avem o paletă destul de generoasă de maşini – de la Mazda RX 7 până la Zonda – şi, ironia sorţii, niciun Ferrari. Le-o fi fost frică celor de la Ferrari că maşinile le vor fi mutilate cu neoane şi viniluri de ghetou?

Haiducii lui şapte sute de cai putere.

Cadrul „acţiunii” s-a schimbat în sfârşit din marele oraş pe circuite oficiale de curse. Chiar dacă nu toate sunt reale, avem pe listă reprezentări cât de cât fidele ale unor arhicunoscute „arene” de curse de pe întregul mapamond: Laguna Seca, Nürburgring sau Brands Hatch fiind doar trei din ele. Comparate cu, de exemplu, traseele din Gran Turismo, se poate spune că producătorii şi-au asumat mici libertăţi artistice, dar toate sunt pentru binele suprem: având în vedere controlul din NFS Shift precum şi mecanica în curbe sau modul în care îşi intră în rol aderenţa, nu pot să mă declar nemulţumit. Şi în fond, aceste diferenţe sunt clar vizibile doar pentru aceia dintre voi care ştiu pe de rost traseele.

Modul Career este foarte minimalist şi direct – după toată supradoza aia de argou, bling şi atitudini de Kanye West, e chiar mană cerească. Singura voce pe care o veţi auzi este cea a asistentului, care din când în când vă încurajează sau vă explică în ce constă un tip de eveniment, sau pur şi simplu vă dă un sfat practic vizavi de o manevră. După ce treceţi de evenimentul iniţial, aveţi acces la primele maşini. De bun augur este faptul că s-a preluat din jocurile „glossy” ale seriei garajul şi opţiunile de modificare, fără toate bucăţelele alea de prost-gust cărora le-ar mai fi lipsit o pereche de zaruri care să atârne ca nişte testicule de oglinda retrovizoare.

Spre pagina 2