Muramasa: The Demon Blade Review

Pagina 1 din 2. Pagina 2

Muramasa Sengo este, conform legendelor, făuritorul celor mai ascuţite săbii făcute vreodată. Un maestru fierar temperamental, născut în Japonia anilor 1500, adus în pragul nebuniei de propria pasiune. Se spunea că talentul lui era atât de mare încât reuşea să insufle lamelor chiar şi o parte din furia şi demenţa-i caracteristică.

Şcoala lui a creat săbii mai bine de 100 de ani până când, în 1603, Tokugawa Ieyasu, noul shogun, le-a interzis, considerându-le, după ce s-a rănit cu propria-i armă, prea periculoase. Decizia a reuşit să inflameze şi mai tare legenda katanelor Muramasa, unii maeştrii au preferat să şteargă sau să modifice monogramele şi marcajele decât să renunţe la simbioza întreţinută de atâta timp. Între duşmanii shogunului au ajuns la mare căutare şi bineînţeles şarlatanii au început să le falsifice.

Învăluite în mituri, care spuneau, printre altele, că o dată aruncate în luptă nu mai puteau fi retrase în teacă decât dacă gustau sânge, indiferent dacă era al atacatorului sau al posesorului, Muramasa au devenit nemuritoare.

Eclipsă de paraninja.

Nimic din toate astea nu-ţi sunt însă prezentate în joc. Demon Blade refuză să se explice. Te aruncă într-o vâltoare de motive şi basme culte japoneze, imaginaţi-vă un Spirited Away în universul Crouching Tiger, Hidden Dragon, şi te lăsă să-ţi creezi singur în minte propriile scenarii. Locaţiile de pe hartă seamănă mai degrabă cu un frugal rezumat al fiecărui al 2-a episod dintr-o animaţie ciudată. Însuşire care, deşi aşa pare, nu e nici pe departe un minus, poate şi pentru că toate miturile, tradiţiile, locaţiile, intersectate aici vin dintr-o bază solidă. Jocul este antidotul perfect pentru cei care mâncând RPG-uri pe pâine li s-a cam aplecat, şi simt nevoia de o schimbare, dar parcă nu s-ar atinge de ceva atât de simplu precum un shooter sau un action. Vor ceva lejer dar destul de interesant, diferit.

Ei bine, Muramasa: The Demon Blade (MtDB), un action-RPG side scroler 2D, emană altceva din toţi porii. De la atmosfera şi personajele ciudate, domniţe-vulpi cu voci de 89.89 sau păduri de crăci cu vrăjitoare, la grafica fascinantă plină de motiv dar în acelaşi timp copilăroasă şi până la faptul că tot jocul este plin de ideograme japoneze (simboluri-litere care desemnează un întreg cuvânt sau o noţiune), că vocile personajelor nu sunt dublate în engleză dar subtitrate, că au păstrat ceva până şi din modul deosebit de orientare al lumii orientale (de la dreapta la stânga), totul este, cel puţin pentru noi „vesticii”, interesant, intrigant chiar.

Ţăranii ăştia au crezut că vreau să le fur grâu’.

Avansul în nivel se face cât se poate de simplu, experienţa căpătată la sfârşitul fiecărei lupte, mai multă sau mai puţină în funcţie de cât de meseriaşi am fost, este transformată automat, după ce depăşeşte anumite bareme, în puncte de „viaţă”, „forţă” şi „energie”. Numărul crescut de puncte de viaţă nu necesită nici o explicaţie asupra utilităţii lui, forţa şi energia sunt însă cu totul altă mâncare de peşte, (apropo, să nu uit să vă povestesc şi despre peşte), ele îţi deschid calea către săbii din ce în ce mai puternice.

În MtDB ai propriul tău fierar, fierar care porneşte de la sabia pe care o deţii iniţial şi îmbunătăţeşte formula. Cum sabia primordială este însă o sabie demon, pentru a o îmbunătăţii e nevoie de… „putere de spirit”, obţinută din mâncare, să nu uit, şi de suflete, culese de tine de la cei omorâţi sau găsite prin locaţiile mai retrase sau neprietenoase.

Spre pagina 2