LostWinds: Winter of the Melodias Review

Acum nici şase luni mă bucuram de prima parte a acestui joc, îl poziţionam chiar lângă Braid, Patapon, World of Goo, mai nou chiar şi Machinarium, îi lăudam atmosfera zen, puzzle-urile inteligente, motorul fizic, felul în care valenţele Remote-ului erau întrepătrunse cu mecanicile de joc, dar, în acelaşi timp, mă şi plângeam de faptul că a fost prea scurt, de povestea... blândă, de obsesia producătorilor de a se adresa unei palete de consumatori cât mai colorate.

Părea că s-au abţinut în a-l face mai greu, mai puternic, mai cult, minusuri care aproape îl descalificau din superclasa jocurilor amintite mai sus. Spun aproape, pentru că Lost Winds, un WiiWare care costă pe canalul de shopping al consolei doar 1000 de „puncte”, este în 80% din cazuri mai bun decât titlurile mari apărute pe această platformă. A arătat tuturor că se poate, a adus profituri înzecite şi părea destul de uşor de realizat de o echipă cu talent şi răbdare. Ca o paranteză, „Nintendo Points Card”-uri cu 2000 de puncte am găsit chiar şi în hypermarket-uri cu preţuri între 70 şi 80 de lei.

Din fazele de proiect.

Până acum însă puţini s-au prins că aici e locul de unde poţi porni. Cu idei mici dar minunate, costuri de producţie reduse şi o reclamă propagată de „motorul” Wii... degeaba. A trecut mai bine de un an iar Frontier Developments au lansat la fel de liniştiţi a doua parte a jocului. Mă aşteptam la o poveste mai complexă, la abilităţi noi, puzzle-uri mai interesante, o grafică mai detaliată, pe scurt - mai mult, dar... nimic special, baza era bună, timp au avut suficient, concurenţă... nu.

Surpriză însă, deşi ştiam în mare cu ce se mănâncă, jocul a reuşit încă din primele 10 minute să mă fascineze. Am redevenit Toku, eroul primei părţi, băieţelul care, împreună cu prietenul lui, Enril, un spirit al vântului, a încercat să-l oprească pe Balasar, reprobabilul cu pretenţii la coroana globală. Acum, mama mi-e dispărută-n munţi şi nu-mi ia mult să o iau din loc. Mă mişc cu talent, mult talent, pentru că Magmok, golemul cât juma’ de ecran întremat la sfârşitul primului capitol, e lângă mine şi mă ajută să traversez terasele şi ravenele.

Iarna nu-i ca vara.

Parcă de la scurtele reorientări semi-3D din Abe's Exoddus nici un alt scroller nu a mai reuşit să mă impresioneze în acest fel, cu un UAU vizual. Magmok se caţără, traversează planurile, dispare şi apare de unde nu te aştepţi, sfarmă stânci, degajă terenul, ne poartă în palmă şi ne aruncă, cu mişcări naturale, fluente, logice, fără nici o intervenţie din partea noastră, ca un spectacol de fundal interactiv. Aş fi vrut mai mult de 10 minute în compania uriaşului dar nu mă plâng pentru că o dată ajuns în satul de pe piscurile muntelui alte „probleme” mi-au captat atenţia. O iarnă fără sfârşit m-a obligat să mă ţin aproape de sursele de căldură pentru a nu îngheţa, iar Enril cu adierile lui, creionate tot de mine pe ecran, a purtat focul din torţă în torţă şi mi-a deschis drumul. Marele atu al jocului nu mai sunt puzzle-urile şi atmosfera, deşi aici sunt şi mai frumoase, ci faptul că acum imediat ce ai deprins o mecanică de joc, alta vine să te surprindă.

Oraşul Muzicanţilor.

Tribul Oamenilor Zăpezii m-a ajutat cu haine şi încălţări adecvate şi dintr-o dată frigul şi pantele îngheţate nu au mai fost o problemă, am ajuns apoi să pot să schimb chiar şi anotimpurile, design-ul de nivel modificându-se în consecinţă, iar Enril primeşte abilităţi noi cum ar fi tornada care poate muta lacurile din loc.

Dificultatea e... spre deloc, minus mascat însă acum de transformările periodice ale gameplay-ului şi de faptul că jocul nu se mai termină în trei ore iar povestea curge nestingherită. De fapt, nici nu prea ai timp să te gândeşti la asta pentru că eşti ocupat cu o enigmă, cu suflatul fustelor, ascultatul muzicii sau admirarea peisajului.