Dragon Age: Origins Review

Pagina 1 din 3. Pagina 2

Bioware a făcut ceea ce face mai bine. A creat un RPG plin de substanţă, imersiv, mai bun decât modelul de anul trecut, fără a-i lipsi însă niscaiva tinichele de coadă. Natura acestora putea fi speculată încă din martie, de la lansarea cărţii Dragon Age: The Stolen Throne.

Autorul acesteia e nimeni altul decât David Gaider, scenaristul central al jocului, deci era cât de cât de aşteptat ca nivelul calitativ al romanului să fie comparabil cu cel al jocului omonim. Ei bine, pentru realizarea unui om în braţele căruia atârnă complexitatea întregului scenariu, romanul e înfiorător de lipsit de zeamă: e un fel de hibrid stângaci al unor titluri arhicunoscute – de la Harry Potter la Cavalerii Mesei Rotunde. O mână de formulări nefericite şi un stil narativ destul de dislocat subminează aşa-zisa maturitate pe care şi-o asumă povestea, drept pentru care puteţi înţelege de ce am rămas mai mult decât sceptic cu privire la calităţile „epice” (doamne cât le place cuvântul ăsta oamenilor din domeniul fantasy) ale jocului.

Dragon Age: Origins - Trailer lansareVizualizează pe EGTV

Nu vă revocaţi preorder-urile încă, fiindcă, la drept spus, jocul nu suferă de handicapul susmenţionat în aceeaşi măsură ca şi cartea. De fapt, în ciuda unor replici decupate parcă din pleiada verbală a unor oameni politici de pe plaiurile noastre mioritice, o mare parte din poveste şi mai ales textele adiţionale (notiţe găsite prin cine-ştie-ce şifonier sau scrisori de dragoste aruncate în maldăre de oase) sunt mult superioare oricărui joc Bioware de la Baldur’s Gate II încoace. Adevărat vă zic: există dialoguri sublime şi dialoguri de carton în Dragon Age, un contrast cu atât mai puternic cu cât adeseori cele două categorii fuzionează în cizmele de metal ale aceluiaşi personaj.

După cum, de altfel, ne sugerează chiar titlul, Dragon Age: Origins oferă introduceri diferite, în funcţie de rasa şi statutul social pe care ţi-l alegi. Sunt şase la număr, şi fiecare oferă 2-4 ore de conţinut unic înaintea firului epic principal. Se face că valurile de darkspawn (lighioane subterane care invadează ocazional popoarele paşnice şi iubitoare de vin bun şi bârfă proastă din lumea jocului) şi-au pus în cap să atace bipezii blonzi cu ochi albaştri pentru a cincea oară în istorie şi într-un stil deloc nemaivăzut, jucătorul este eroul ales de soartă pentru a pune capăt acestei obrăznicii.

Astfel, eşti recrutat în rândurile Grey Wardens de către Duncan, personajul-mistagog care suferă de clişeistica moarte prematură, şi trimis să uneşti câteva facţiuni în speranţa că vor ţine piept invaziei dihăniilor necuratului. În cursul poveştii, am detectat aproximativ 0% inovaţie, însă dat fiind că genul fantasy a fost tocit din toate unghiurile timp de câteva decenii bune, nici nu mă aşteptam la mare surpriză în acest sens.

Spre pagina 2